Luni, Iulie 9, 2012, 05:17 PM 

bacul. ce, de ce, dar mai ales cum

bacul. ce, de ce, dar mai ales cum

am scris şi anul trecut pe tema asta, am să mai scriu cât o mai fi nevoie.

iar s-a picat pe capete la bac, iar se discută discuţii. nu că eu aş face altceva, dar multă lume trece razant pe lângă esenţa problemei şi-s incredibil de puţini oameni din interiorul sistemului care scriu.
ce se-ntâmplă, de fapt, în liceu?

e simplu: nu se-nvață. spre deosebire de gimnaziu, unde profesorii chiar sunt profesori, iar domnu’ elev încă e sub bâta părintească și-și vede, totuși, de treabă, la liceu e-un laissez-faire de invidiat, culminat de-o epocă strălucită a marilor descoperiri geografice: barurile. vorba vine, că nu toată lumea-şi pierde vremea prin baruri, dar ideea rămâne.

bacul nu e un examen dintr-o sesiune oarecare la facultate, pe care să ţi-l poţi lăsa restanţă. nu e nici un examen de cultură generală, aşa cum zic o grămadă de părerişti; să-mi fie cu iertare, ce cultură generală e-n a şti numărul de capitole din “baltagul”? exact, nici una. e-un examen pentru care, în principiu, trebuie să toceşti nişte cărţi de comentarii (de română vorbesc, c-a fost singura probă comună a tuturor profilelor), să reţii citate en-gros şi să speri că părerea ta nu va deranja pe nimeni. mă rog, acum intervine relativitatea termenilor: ceea ce eu numesc “toceală infectă şi sinistră” poa’ să fie, la fel de bine, “preocupare decentă”. (n-am suportat niciodată recitatul părerilor criticii literare, care – de multe ori – e şi pe lângă. aici aştept profesorii de română să sară-n sus că n-au “citit în critică” ce spun eu.)
de ce nu se-nvaţă?

pentru că nu-i nevoie. am mai zis, o s-o repet: problema nu-i că se copiază la bac, ci că se copiază până acolo. şi asta se-ntâmplă pentru că nu (mai) e nevoie de cunoştinţele respective. trăim în era google, în care orice informaţie, para- şi răsverificată, e la un click distanţă. e vreun rost în a reţine tomuri întregi care nu vor folosi nimănui nicăieri? fireşte că nu. materia e stufoasă, e structurată prost şi foarte plictisitoare.

aici intervine profesorul, care poate – dacă ştie cum – să facă din cea mai plictisitoare lecţie o plăcere. doar că specia asta de de pedagog e pe cale de dispariţie: ecologia sistemului e nemiloasă, iar mulţumirile elevilor – rare – nu ţin niciodată de foame. din fericire, există şi oameni la orele cărora se merge de plăcere şi care-şi fac elevii să-nveţe nu din obligaţie, ci de jenă. o singură problemă, doar: singurul lucru câştigat e timpul petrecut c-un om decent.
instituţia meditaţiei

ceea ce nu vrea să priceapă domnu’ elev e că nimeni nu-i poate pune cu de-a sila ştiinţa de carte-n cap. orele de pregătire şi meditaţiile pot, eventual, să clarifice lucrurile nepricepute în clasă. nimic nu înlocuieşte studiul individual, oricâţi bani ai investi în meditaţii. aviz părinţilor, care nu-l mai pun pe plod la muncă, şi-aşa face meditaţii şi se trezeşte de dimineaţă, bietul de el.

dacă vreţi, meditaţiile sunt un fel de barometru al sistemului şi al profesorului de la clasă: dacă e nevoie, înseamnă că mersul la şcoală e (aproape) degeaba. şi nu mai pot să-l blamez pe domnu’ elev c-alege să-şi vadă de golăneală, în loc să stea degeaba pe la ore.
cercul vicios al profesorilor slabi pregătiţi

ilustre rezultate ale sistemului care ajung să pregătească noile generaţii şi efectul în lanţ al efectelor în lanţ. ca idee, anacolutul sau tautologia sunt greşeli de exprimare întâlnite chiar şi în cele mai fericite cazuri. o explicaţie: pe scara mea de valori, exprimarea corectă şi coerentă e înaintea cunoaşterii domeniului de activitate, mai ales în cazul unui profesor, pentru că e singurul mod de a transmite informaţia corect şi rapid mai departe. doar dacă ştii să vorbeşti, o să poţi povesti despre ce s-a întâmplat în 1683 la viena, despre “scrisoarea I” sau despre integrale.

n-am să deschid discuţia despre moderatorii şi reporterii de televiziune (semi)analfabeţi care vorbesc despre “incidentul de pe tren” sau despre nu ştiu ce teză de doctorat “făcută pe drept” şi care propagă exprimările incorecte ca pe ciumă. mi s-a spus de multe ori că-s exagerată când vine vorba de gramatică, de acuzativul cu prepoziţie sau de împrumuturile făcute de-a valma din engleză (boală de care suferim de nişte secole, un soi de complex de inferioritate al culturii româneşti – despre asta cu altă ocazie). or, când modelele fac greşeli de exprimare, nu prea mai poţi avea pretenţii de la elev. şi-aici discutăm de-o vină colectivă, a sistemului: şi-a facultăţii mai mult sau mai puţin particulare care-a pregătit profesorul, şi-a supraveghetorului care a închis ochii la bac şi l-a lăsat să copieze, şi-a profesorului care nu i-a dat o notă pe măsura cunoştinţelor în şcoală etc. şi-s perfect convinsă că prea multă indulgenţă strică.

poate că tocmai asta e cea mai mare problemă: că nu există un vinovat pe care să-l spânzurăm în piaţa publică. ar fi simplu de rezolvat, toată lumea ar lua bacul ca acum trei ani, particularele ar avea din ce să trăiască, toată lumea ar fi fericită. întâmplarea face ca sistemul de învăţământ să fie un angrenaj care se bazează, mai mult ca oricare alt sistem, pe o stare de echilibru a societăţii. mai mult decât oricare altul, pentru că vorbim, totuşi, de viitorii angajaţi, viitorii părinţi, profesori, ingineri, avocaţi, medici.
examenul maturităţii lu’ peşte. variabilele

subiectele sunt elaborate de către profesori din ţară şi trimise la corectat la bucureşti, alături de bareme. cunosc persoane care au lucrat la corectarea subiectelor; lăsând la o parte formulările inepte, se-ntâmplă frecvent ca şi baremele să fie greşite. iar dacă profesorul îşi greşeşte baremul, apăi.. dar gata cu întrebările retorice. da, subiectele diferenţiate ar putea fi o soluţie foarte bună, dacă soluţia n-ar fi aplicată de minister cu picioarele, facând un sondaj de opinie într-un liceu foarte bun despre o măsură care i-ar avantaja (vorba vine) pe cei din colegiile tehnice. în general, subiectele se fac la nivel mediu, ca toată lumea să le poată rezolva. recunosc că mi-e imposibil să înţeleg cum se pot lua note de doi şi trei în momentul în care există inclusiv indicaţii de rezolvare pe subiecte, plus că materia poate fi parcursă într-o lună, cât de-un şase.

profesorii - cei care vor – merg şi la corectat. deja e-o banalitate să spun că nu toţi sunt pregătiţi cum trebuie, că unii sunt mai stricţi, iar alţii – mai îngăduitori. e-o baftă chioară ca lucrarea unui elev să încapă pe mâini bune, pardon, corecte şi obiective. se corectează la două mâini, diferenţa dintre cele două note poate fi de maxim un punct – enorm. sunt destule cazuri în care profii se ceartă pe lucrări – care şi unde merită punctajul, de ce etc. şi ne-ntoarcem la baremele prost făcute.

camerele de luat vederi sunt cvasi-inutile, pentru că nu există şi microfoane, iar examenul nu e imposibil de fraudat; e mult mai greu şi mai riscant, dar nu imposibil. la un moment dat, am fost la nişte examene organizate de british council, de institutul cervantes şi de institutul goethe, unde nici nu s-a pus problema de camere de luat vederi şi, cu toate astea, supraveghetorii au reuşit să depisteze telefoanele ascunse-n bănci/mâneci/etc şi să-i dea afară pe respectivii candidaţi fără prea mari greţuri. ceea ce demonstrează că totuşi se poate şi, cel mai dureros, că problema oamenilor e mai mare decât cea a procedurilor şi metodologiilor de examen.

lenea-i o doamnă, asta ştim. şi, poate, singura vină a elevului care vine după doisprezece ani de şcoală în care a învăţat că şcoala nu-i trebuie la nimic, că n-are rost să înveţe, că ceea ce-l va propulsa sunt banii, nu numărul de cărţi citite. eu nu am contraargument la “da’ la ce-mi foloseşte să-nvăţ?” sau “la ce să fac o facultate, când pot să mă duc să muncesc?” – e calea uşoară de-a te realiza social. n-o zic eu, o arată alţii.

promovabilitatea e cea corectă, iar notele sunt luate, în sfârşit, pe meritul fiecăruia. dincolo de problemele de ordin economic care decurg din numărul imens de elevi care nu şi-au luat bacul, nu m-aş uita la rezultatele astea ca la o tragedie naţională, pentru că – în fapt – valoarea sistemului n-a scăzut brusc, ci doar a fost demonstrată; ba chiar îndrăznesc să spun că rata asta de promovare e una corectă şi că n-ar trebui să fie mai mare. iar dacă a atins cote de 80 – 85%, e pentru că era nevoie de studenţi în particulare şi pentru că ne-a plăcut să ne dăm culţi în cap când nu era cazul.

Monday, 9th July 2012
by Anca Sandu
http://ancasandu.wordpress.com/2012/07/09/bacul-ce-de-ce-dar-mai-ales-cum/


Bagari de seama

  1. Galuh

    la aprobare


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

lachesisthemeasurer@yahoo.com

Declaratia Universala a Drepturilor Omului (DUDO) in art.19 stipuleaza: orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii. Acest drept include : libertatea de a avea opinii fara imixtiuni din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primii si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

TREI...
Trei, cifra fatidica,

Nu pierde vremea,

Nu se justifica.

Cica sunt de treaba, eu n-as zice:P. Verbul meu: VREAU! Timpul meu:ACUM! Activitatile mele preferate: Fac ce vreau, cand vreau si cum vreau! Cuvantul preferat: NU! Placerea suprema: SA MANIPULEZ! Egoista? - Pana in panzele albe :P Darnica: doar daca bag omu' in suflet. Ce nu impart: ciocolata si cola. Umor: 100% quality: the best of... Fitze: Cand e necesar dar in genere nu! Pitici pe creier: suprafata suprapopulata. Sarita de pe ax: un da convins!!! The best of me? Selfcontrol The worst? I have feelings! Ce imi place: non-culoarea: negru. Ce detest: sa nu fie cineva in stare sa ma minta ca lumea si manelele; ciorile si blondele tute. Cu ce ma laud: cu nimic, sunt o stare de fapt :D Ce ma plictiseste: aproximativ orice. Ce ma scoate din sarite: sa mi se impuna, reprosurile, crizele de muieri isterice, vorbitul prea tare, sculatul brusc din somn, sa mi se umble in lucruri, sa mi se tina contul la:bani, timp, chef, sa mi se repete de jdemii de ori acelasi lucru in speranta ca ma voi lasa convinsa si muuulte altele. Cum sunt? usor de scos din sarite. Ce am in suflet: spatii nedefragmentate. Ce consider ca am nevoie: sa fiu luata exact asa cum sunt. Ce nu trebuie sa mi se faca: incercarea de a ma schimba. Ce nu trebuie sa imi ceri: TIMP si INCREDERE;
  • <<2012.Iulie>>
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031     

Serchuieshte


Impartzeala blogului

Aaaah...

Aboneaza-te la capodopere


Vizitez...

Statussus

Musafiri:379.847
Capodopere:377
Bucati bagari in seama:2.285

Mai vechi

  • Sah Eu mut o zi alba, El muta o zi neagra. Eu inaintez un vis, El mi-l ia la razboi. El imi ataca plamanii, Eu ma gandesc un an la spital, Fac o combinatie stralucita Si-i castig o zi neagra. El muta o nenorocire Si ma ameninta cu cancerul (Care merge deocamdata in forma de cruce) Dar eu ii pun in fata o carte Si-l silesc sa se retraga. Ii mai castig cateva piese, Dar,uite,jumatate din viata mea E scoasa pe margine. - O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul, Imi spune el. - Nu-i nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor. In spatele meu sotia, copiii, Soarele, luna si ceilalti chibiti Tremura pentru orice miscare a mea. Eu imi aprind o tigara Si continui partida. Fără punctuatie - Care apropie oamenii, ai spus? Nu stiu - parca-as vrea să-ti ghicesc în talpa. - Poate în palma. - Eu nu ghicesc decât în talpa. - Ce semn de punctuatie? - Nimic, adica pune un numar. Ce numar porti la pantofi? - 36. - Foarte bine, 36 mă inspira. Oricum, e un numar cistigator - Imi place cum inchizi tu ochii. Atunci când inchid ochii, plutesc. Adiacente Adiacentele la ce-am de spus Erau acolo si acuma nu-s, Ia-le de unde nu-s, adiacente, Căci nici în gusile fosforescente Nu mai gasesti nimic de luat, de pus. Visul mi-e plin de oarba cutezanta Cu care musca greul din distanta, Greul pamintului, pe sub pământ. Si tot aduna rime si aluzii Ca intimplarile la coltul buzii, Fumind tigara si-afumind un gând.
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare